Fiii Satului, Poarta, Mures

De mici crestem cu povesti. Unii cu Alba ca Zapada, altii cu Scufita Rosie, altii cu povesti inventate de mame si bunici. Eu am crescut cu povestile lui. Nu m-as fi saturat niciodata de povestile despre satului lui natal si ii sorbeam fiecare cuvant. Nu intelegeam de ce e nevoie de un Ion Creanga, daca eu il am pe el si amintirile din copialaria lui erau uneori atat de amuzante si alteori imi umpleau ochii de lacrimi.

Era o poveste cu talc. Era povestea unui om care si-a dedicat intreaga viata cartii si invataturii. Este povestea lui, Teodor Gurdean, bunicul meu. S-a nascut in satul Poarta, comuna Faragau, in judetul Mures. Ar fi avut destule dealuri de cutreierat, daca nu ar fi fost bolnav. Insa copiaria lui s-a transformat intr-o lupta cu boala si cu toate astea, in fiecare an, tatal lui il ducea pe brate pana la scoala, sa isi ia premiul I si coronita. De ce sa existe un Niculae Moromete pentru mine, daca il aveam pe EL drept model?

A fost imobilizat la pat ani de-a randul, insa nu s-a lasat invins. Asta l-a apropiat de batranii satului si de povestile lor, despre razboaie, vremuri mai bune si mai grele. Si-a iubit satul, asa cum poate noi nu o sa intelegem niciodata. Noi ne facem bagajele, ne mutam in chirii, in apartamente care nu sunt ale noastre, suntem in stare sa ne mutam la capatul pamantului pentru un job mai bun si uitam de multe ori "ulita copilariei".



El nu a uitat. A plecat la Cluj, a facut liceul la seral si intr-un final facultatea de drept, asa cum si-a dorit toata viata. A scris monografia satului Poarta, dupa ani si ani de documentare. A luat satul la pas, cu un reportofon si multe casete, a inregistrat batranii satului cu povestile lor despre viata din alte vremuri, strigaturi de nunta, poezii si cantecele, le-a facut poze in portul lor de zi cu zi si in cel de sarbatoare. I-a iubit si intr-un final, dupa 8 ani de la moartea lui, l-au iubit si ei inapoi.



Pentru asta am fost la Poarta pe 26 iulie 2010, la sarbatoarea "Fiii Satului", pentru a primi in numele lui, diploma de cetatean de onoare, post mortem, din pacate. Mi-a fost foate greu sa vorbesc despre el, stiind cat de mult si-ar fi dorit sa fie acolo, cat a muncit pentru a-si vedea cartea publicata si cum as fi dat orice sa il strang in brate, sa ii spun ca sunt mandra ca e bunicul meu, ca sper ca e si el mandru ca sunt nepoata lui si sa ii soptesc ca Luca ii seamana atat de mult.



Am plecat de acasa sambata, cu gandul sa stam la unchiul si matusa de la Breaza, de langa Reghin. Daca era dupa mintea noastra, am fi mers cu o saptamana mai repede pentru ca la ei, la Unchiu Gusti si Matusa Norica, simtim cu adevarat ce inseamna FAMILIA. Fara ei, multe dintre evenimentele din viata noastra ar fi fost lipsite de sens. Drumul pana la Breaza a fost lung, mai ales cand stii ca mergi la o brutarie unde miroase vesnic a cozonaci si paine proaspata. Intr-un final am ajuns si am inceput cu turul gospodariei, musai-musai de facut daca vrei sa mananci rosii cherry direct de pe vrej! La intrarea in solar, unchiu' Gusti imi zice cum sta treaba, ce a cultivat anul asta, ce a iesit, ce nu si mai ales, m-a lasat sa invat meserie.



Astea sunt rosiile cherry, care acum scot nasucul si care sunt foarte dulci si bune. Si ardeii cresc ei, incet incet si castravetii (tura 2) si rosiile si gogonelele.



Apoi am trecut in revista menajeria, care era foarte impresionanta si ne-a lasat pe toti uimiti, mai ales pe Buni, care la final a concis, in asentimentul nostru "Frumoasa gospodarie ai, mah Gusti!". La capitolul "ferma animalelor" am inceput cu iepurii, mai mici si mai mari, impartiti pe generatii, unul mic-mic s-a lipit de mine ca scaiul. Apoi am vazut porumbeii, "tupii-tupii" cum le zice Luca si desi am fost tentati, nu i-am mancat. Iar la final, grohaitorii, pe care piciul i-a admirat "pocii, mami, grohi grohi".


Cu gainile nu le am eu prea mult, nu le consider prea frumoase, dar fac un levese excelent, asa ca trebuie musai sa le acordam atentia cuvenita. Un cocos mai tantos e asta portocaliu, care e umblat pe la competitii si s-a intors cu diplome, si pe care mi-l inchipui un soi de "Frankie", cocosul din desene, atat de slab de nu i se vedea corpul in spatele microfonului si dupa care lesinau toate gainile, oftand "ohhhhhh, Frankieeeee!" in cadere, cand incepea sa cante Apoi am dat de alt cocos, si asta foarte tantos si de cel mai simpatic la final, respectiv un cocos liliputan, putin mai mare decat o bibilica, dar foarte umflat in pene.



Dupa toate astea, ne-am pus la masa, unde tusa Norica i-a implinit visul zilei lui Luca, acela de a manca papricas! Si am mancat ca ardelenii, in foisor, in curte, mamaliga facuta in ceaun, un papricas din pui de casa, gatit la cuptor cu lemne si o salata din legume proaspat culese.



Ziua de duminica a inceput cu drumul spre Poarta. As fi vrut sa fiu mai putin emotiva, dar am plans inca de la intrarea in sat. Nu am fost niciodata pana acum la Poarta, dar numai gandul ca si el a umblat pe pamantul asta si ca l-a iubit atat de mult, m-a cutremurat. Am fost intamplinati cu paine, sare si cozonacii sponsorizati de unchiul meu.



Dupa slujba de la biserica am fost invitati la masa, unde ne-am cinstit cu sarmalute, pe care nu am apucat sa le fotografiem, le-am balotat si am zis multam fain, dar si tot felul de prajituri si cocaturi cu branza, pe care se vedea ca sunt facute in casa, cu ingrediente "bio" 100%. Nu am plecat cu mana goala, fiecare am primit un borcan de miere, proaspata proaspata, de la stupii din gradina.



A urmat apoi sfintirea troitei dedicata eroilor cazuti pe campul de lupta in Primul si Al Doilea Razboi Mondial. Am plans din nou, cand s-au inmanat diplomele pentru veteranii de razboi, Octavian Pop si Marian Dariga, care ne-au impartasit din ororile razboiului, din viata grea de prizonier de razboi, insa nu au uitat sa condimenteze totul cu umor. Ne-am mutat apoi la scena de la caminul cultural, unde s-au inmanat premiile "de fidelitate" celor 19 cupluri din sat care sunt casatoriti de mai mult de 50 de ani. Aici au urcat pe scena si unchiul Cicuta, fratele bunicului meu si tot aici, Bubu, asa cum ii spuneam noi cu atata drag, a primit diploma lui de cetatean de onoare. Cum era si normal, totul s-a incheiat cu dans si voie buna.



Dragii mei, sper ca nu v-am plictisit prea tare cu cel mai lung post din istoria blogului, insa am simtit nevoia sa va impartasesc voua, celor care ma cititi zilnic si imi faceti bucurii incercandu-mi retetele, o farama importanta din viata mea. Va multumesc mult daca ati ajuns sa cititi si randul asta si ne recitim cu drag dupa jumatatea lui august. Luam o mica vacanta, nu, nu plecam in niciun loc exotic, ci am nevoie de putin timp pentru a termina cartea. Va pup!